RELATARE: „Fulgeraţi” în Ţara Fagilor: Bunicii mei. Povestea vietii lor, pe scurt

Nãscuţi din refugiaţi basarabeni şi refugiaţi, la rândul lor acum aproape 70 de ani din Bucovina de Nord, doi bunici fulgeraţi de soartã nu mai cred într-o despãgubire,  moralã mãcar, din partea statului român indiferent şi cu o memorie slabã. Nepotul lor considera, însã, cã nu este totul pierdut…, relatare de Bogdan Şestac.

Parcursul familiei Lazãr este sinuos, asemenea bulversãrilor provocate de al Doilea Rãzboi Mondial în Europa Centralã şi de Est. Rãdãcina familialã a pornit din Cahul, de unde si numele de familie Sestac al nepotului, şi a ajuns în Bucovina. Alţi membri ai familiei au plecat din alte colţuri ale Basarabiei, necunoscute celor rãmaşi astãzi în viaţã, dar s-au oprit cu toţii în Ţara Fagilor, pentru a o pãrãsi din nou, ca urmare a acaparãrii acestor teritorii de sovietici. Drumul a continuat, însã, pentru a doua generaţie de refugiaţi spre Prisaca Dornei. Acolo a început povestea vieţii lor, a cuplului Lazar.

Bunicii Aspazia si Nicolae Lazar in 2013

Douã chipuri pe care se pot citi înţelepciunea, bunãtatea, dar şi viaţa încercatã de care au avut parte. Aspazia şi Nicolae Lazãr, doi bunici din satul sucevean Prisaca Dornei, ne-au relatat cu blândeţea specificã oamenilor trecuţi prin viaţã cum rãmâi toatã viaţa un refugiat, chiar dacã statutul tãu şi modul de raportare al oamenilor se metamorfozeazã în timp. În fond, dupã cum spunea omul politic basarabean Mircea Druc, orice român din Basarabia, din nordul Bucovinei, din Herţa sau din Transnistria, care a trecut prin experienta comunizãrii, este un posibil erou de roman.[1]

Cahul-Cernauţi-Prisaca Dornei

Protagoniştii noştri au vãzut lumina zilei în acelaşi sat din Bucovina de Nord, Bãnilã pe Siret, o comunã cu câteva sate în care româna se împletea cu ucraineana. Aspazia şi Nicolae au luat viaţa în mâini împreunã în satul Prisaca Dornei, unde au ajuns ca refugiaţi cu pãrinţii lor, fugind din calea ruşilor care aveau în gând sã ocupe nordul Bucovinei[2], în speţã oraşul Cernãuţi, şi sã îi deporteze pe românii din zonã în Siberia sau sã le curme zilele, pur si simplu. „Nu ştiam bine geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro – Ungaria. Am cerut sã trasãm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernãuţi sã ne aparţinã nouã”, îşi aminteşte ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov în memoriile sale.[3]

Bunica Aspazia este nãscutã dintr-un tatã cu rãdãcini basarabene, originar din Cahul, sudul Basarabiei, dar care a urmat glasul inimii şi a ajuns în Bucovina de Nord. Ea a pãrãsit satul natal la vârsta de 4 ani, alãturi de tatãl şi mama sa, în data de 25 martie 1944. Din spusele pãrinţilor, bãtrâna a aflat cã familia, care se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor, fusese nevoitã, de frica ruşilor „spurcaţi” şi „urâţi”, dupã graiul bunicii, sã îşi pãrãseascã casa, bunurile adunate în timpul vieţii, dar mai ales pãmânturile de care era legatã sufleteşte, pentru a nu fi “ridicaţi” în Siberia sau împuşcati. Doi din fraţii Aspaziei începuserã sã frecventeze şcoala la vârsta de 10 ani, când se aflau în clasa I. Odatã cu venirea rãzboiului, instituţiile educaţionale şi-au ferecat însã uşile, iar bucovinenii din nord au cãutat adãpost în sudul regiunii; familia bunicii Aspazia a plecat cu o pernã, o pilotã, nişte alimente şi copiii într-o cãruţã „în cealaltã Românie” pentru a scapã de mânia sovieticã.

CE-SESTAC-Lazar

Tot în Bãnilã pe Siret s-a nãscut şi bunicul Nicolae, la 29 noiembrie 1936, dintr-un tatã dogar şi o mamã „la cratiţã”. De teama ruşilor, familia bunicului Nicolae a ales drumul pribegiei şi s-a oprit în satul Prisaca Dornei, unde se spunea cã existau locuinţe libere în urma plecãrii masive a nemţilor din aceastã zonã. Dupã ce au pãrãsit satul natal, membrii familiei Lazãr au fost prinşi de sovietici în pãdurile Siletinului. Ruşii le-au confiscat caii şi i-au lãsat cu o cãruţã în care se afla hrana pentru drum. Vaca care era legatã de partea din spate a vehiculului cu tracţiune animalã a fost eliberatã în pãdurile din zonã pentru a nu îngreuna traseul. Despãrţirea de animalul ce i-a hrãnit o bunã perioadã de timp a fost grea. Dupã Seletin, a urmat Poiana Negri, unde familia a poposit la casa unui bogãtaş pentru câteva luni. “Tata se ocupa de dogãrie, iar noi, copiii, culegeam afine şi ciuperci pentru bogãtaş, aşa ţiu minte”, ne-a relatat bunicul Nicolae. Dupã ce relaţia s-a stricat între cele douã familii, familia Lazãr a luat drumul comunei Vama, judeţul Suceava, poposind la Prisaca Dornei, care avea locuinţe disponibile, dupã plecarea etnicilor germani.

Bunicul Nicolae Lazar in tinerete

“Fulgerat” pe viaţã

În Prisaca Dornei s-au cunoscut cei doi copii de “fulgeraţi”, Aspazia şi Nicolae, şi au hotãrât sã îşi continuie viaţa împreunã. Dumnezeu i-a binecuvântat cu patru copii, doi bãieţi şi douã fete. Începutul, în contextul dat, a fost greu. Sãraci, fãrã pãmânt, cei doi au plãtit chirie pânã în anul 1999 pentru casa pe care aveau sã o cumpere mai târziu. Mâncau lapte cu mãmãligã la fiecare din cele trei mese ale zilei.

Localnicii îi priveau cu îngrijorare şi îi tratau adesea cu rãutate. O percepţie asupra refugiaţilor care trona nu numai în judeţul Suceava, dar şi în localitãţile din Banat unde „coloniştii”, dupã cum li se mai spunea, erau întâmpinaţi cu ostilitate. Mircea Rusnac, care a cules mãrturiile mai multor refugiaţi, scrie în articolul Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944 – 1951). O aventurã nereuşitã despre confuzia care a învãluit populaţia localã la venirea celor care şi-au strãmutat ţara: „Multã lume ne privea cu suspiciune, cu prea puţinã simpatie, oamenii nu pricepeau de ce şi de cine am fugit. Au înţeles treptat, dupã 23 august”[4]. La fel şi bunicii mei din satul sucevean nu puteau scãpa de imaginea de refugiat, care era amplificatã prin apelativul „fulgerat”, folosit de sãteni pentru a-i desemna pe cei veniţi din nordul Bucovinei.Termenul respectiv rima cu cel de „refugiat”, dar nu avea o semnificaţie precisã, era cu o încãrcãtura simbolicã. Unii fulgeraţi lucrau la pãdure, alţii în fabricile de cherestea ale evreilor, „oameni cumsecade”, îşi aminteşte bunica Aspazia. Au început sã vorbeascã mai mult în românã, au uitat ucraineana; mai târziu, fulgeraţii din zonã au cumpãrat cai, vaci şi au format familii mixte. Aura de „fulgerat” s-a diminuat, iar refugiaţii au devenit oameni respectaţi în satul lor. Bunica Aspazia este omul de bazã al preotului din sat, vinde lumânãri duminicã de duminicã la biserica din Prisaca Dornei şi este nelipsitã de la evenimentele religioase de peste an. „Biserica, spune ea, a fost mereu aproape de noi şi nu ne-a tratat diferit niciodatã. Preotul din sat chema toţi fulgeraţii şi le dãdea sã mãnânce pâine cu marmeladã în numele Domnului”.

În aşteptare…

Bunicul Nicolae şi bunica Aspazia aveau o vârstã fragedã când au pãrãsit satul natal, acum aproape 70 de ani, şi nu au o imagine clarã asupra evenimentelor din anii ’40, iar pãrinţii lor s-au stins cu dorul în suflet de a reveni acasã. Nostalgicã dupã pãmânturile pe care le-a abandonat în Bucovina de Nord, mama bunicii Aspazia nu suporta sã vadã avioane nici mãcar la televizor de teama rãzboiului. Şi pe patul morţii, ea şi-a amintit de vremurile petrecute în Bucovina cea din nord, acolo unde rãmãsese o sorã de-a ei, care s-a prãpãdit în anii 1990.

Astãzi, Aspazia şi Nicolae mai sperã sã primeascã despãgubirile[5] pentru bunurile pe care pãrinţii lor le-au lãsat în urmã în Bucovina de Nord. Ca ei, sunt mulţi alţi prisãcani, suceveni sau români. Dosarul bunicului meu Nicolae a parcurs toata ţara, de la prefectura judeţului Suceava la prefectura municipiului Bucureşti, stadiul soluţionãrii acestuia însã nu este cunoscut. Nici  bunica Aspazia nu a fost mai norocoasã. Dosarul ei a fost trimis la prefectura judeţului Suceava încã din anul 2003. Dupã ce a fost respins pe motiv cã actele întocmite nu sunt suficiente pentru a confirma veridicitatea statutului de refugiat, dosarul a fãcut obiectul unei contestaţii din partea bunicii şi a unei respingeri ulterioare. Cea mai recentã indicaţie a fost aceea de a da statul în judecatã. O singurã certitudine avem cu toţii: cu martori trecuţi deja în lumea de dincolo şi cu bãtrâneţea la uşã, refugiaţii fulgeraţi de soartã au şanse minime de a primi despãgubiri, cel puţin morale, de la statul român pentru asuprirea pe care au suferit-o de pe urma celui de-al Doilea Rãzboi Mondial.

 Bogdan Şestac, CartierEuropean.com

Autorul relatarii este student la Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.


[1] PATRICHI, Viorel, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, 536 p (p. 5).

[2] CONSTANTINIU, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers enciclopedic, Bucuresti 1998, 589 p. (p.375).

[3] MOLOTOV, Viaceslav, Amintirile lui Molotov. În interiorul politicii Kremlinului. Editura Ivan R. Dee, Chicago, 2007, 438 p. (p. 11).

[4] RUSNAC, Mircea, „Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944 – 1951). O aventurã nereuşitã.” in Blogul lui Mircea Rusnac. Istoria Banatului, 4 iunie 2010,http://istoriabanatului.wordpress.com/tag/deportare/, [Consultat 31.07.2013]

[5] ADEVARUL, ziar national, versiune electronica, “Suceava: Despagubiri de 2 milioane de lei pentru refugiaţii din Basarabia si Bucovina de Nord”, 19 februarie 2011, Despagubiri refugiati [Consultat 30.07.2013].

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s