Ce este de fapt securizarea frontierei Transnistrene a Republicii Moldova: constrăngere din partea UE, necesitate, motiv de destabilizare sau oportunitate? Un lucru este cert: securizarea segmentului transnistrean trebuie însoţitã de mãsuri socio-culturale şi de “cultivare a încrederii”, dar şi de explicare a necesitãţii acestora şi, mai ales, de prezentare a riscurilor absenţei unor mãsuri pozitive în această zonă.

Irina COROBCENCO, pentru CartierEuropean.com 

Irina Corobcenco

Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană a devenit în ultimul timp un vis, sper nu şi un coşmar pentru Republica Moldova (RM). Punctul de pornire al visului celor din RM este de fapt dimensiunea socio-politică internă, căci „niciodată un proces de tranziţie nu a avansat doar fiind impulsionat sau dictat din afară”[1].

Iată de ce orientarea vectorului politicii externe spre Uniunea Europeană, dar şi spre Alianţa Nord-Atlantică, a fost singura mişcare reuşită din ultimii 20 de ani, prin care cetăţenii RM şi-au asumat numeroase responsabilităţi alături de reuşitele şi nereuşitele aleşilor săi. În consecinţă, astăzi Uniunea Europeană ”obligă” RM să acţioneze cu preponderenţă pe plan intern, unde reformele au nevoie nu doar de formă, ci şi de fond, întrucât „trebuie să demonstrăm că procesul este ireversibil, că statul de drept funcţionează în RM, că avem justiţie independentă, că luptăm cu flagelul corupţiei”[2].

Astfel, pe lângă reforma justiţiei, educaţiei, economiei etc., Moldova are responsabilitatea de a securiza frontiera de Est a acesteia. Iată de ce instalarea a şase oficii de control al migraţiei a devenit un nou motiv de ”supărare” a ”liderilor transnistreni”, precum şi a Federaţiei Ruse, care desigur ”nu intervine în treburile interne ale statului”, ci apărã interesele cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova, în autoproclamatã republică separatistă, unde ”Federaţia Rusă promovează insistent politica de “pasportizare” a locuitorilor din stânga Nistrului cu paşapoarte ruseşti”[3]. Rusia nu poate să îşi uite cetăţenii, pentru că acolo unde sunt ei, sunt şi interesele acesteia, iar indiferent de dorinţele populaţiei majoritare, principiul diplomaţiei ruse este ”Ceea ce este al meu, este al meu, ceea ce este al tău, este discutabil!”.

Realitatea este că Republica Moldova ”s-a trezit” în mijlocul intereselor geostrategice ale marilor puteri, poziţionându-se în spaţiul tradiţional de influenţă rusă, unde, trimişii Kremlinului nu au învăţat să folosească puterea ”soft”, iar CSI-ul nu a fost decât un mijloc prin care interesele ”fratelui mai mare” să primeze şi să fie singurele care contează. Si asta, contrar Acordului de Asociere, care „este un instrument de modernizare şi nu o armă geopolitică”[4]. În acelaşi timp, Statele Unite ale Americii sunt interesate de Orientul Mijlociu, pentru alternativele energetice pe care i le poate oferi, iar România şi Bulgaria sunt  considerate pilonii principali în Europa de Sud-Est. Prin urmare, România, prin numeroase proiecte transfrontaliere, promovează valorile europene în regiunea Mării Negre şi a Dunării, iar susţinerea Moldovei se realizează cu preponderenţă pe plan economic, cultural, educaţional etc. Cu toate acestea, graniţa de est, nord şi sud-vest determină statul român să îşi asume rolul de lider regional, întrucât corupţia, traficul de persoane, traficul de armament, traficul de stupefiante, precum şi migratia ilegalã sunt câteva dintre problemele pe care le generează Europa de Est, prin fostele state din blocul sovietic.

Monitorizarea migrației

“Frontiera” pe Nistru: EUBAM

Transnistria nu este o excepţie, mai mult decât atât, conflictele îngheţate sunt teritoriile cele mai prielnice pentru dezvoltarea acestora. Circulaţia cetăţenilor din această regiune pe teritoriul Republicii Moldova, care traversează ”graniţa” prin punctele de trecere supravegheate de către miliţia transnistreană, dar şi a Forţelor Ruse de Menţinere a Păcii, se efectuează fără a fi monitorizată şi fără înregistrarea acestora. Astfel, (1) linia administrativă devine una vulnerabilă prin neasigurarea securităţii personale şi statale (persoane care se află în urmărire etc.), dar şi a comercializării ilegale de mărfuri. Situaţia se complică pe măsură ce unii cetăţeni din stânga Nistrului sunt (2) cetăţeni străini (ucraineni, ruşi etc.) care nu sunt înregistraţi la Biroul de Migrare şi Azil, dar care având paşaportul transnistrean, ”pot să achite doar a cincea parte pentru consumul de gaze şi multe, multe alte facilităţi pe care, cu generozitate, Federaţia Rusă le face pentru Transnistria, astfel încât să menţină (3) atractivitatea acestui regim pentru cetăţenii care locuiesc acolo”[5]. Deşi rolul de victimă a fost şi continuã sã fie cel preferat de către Transnistria, Chişinăul este obligat să aplice măsuri de control şi monitorizare a migraţiei, chiar dacă aceasta stârneşte nemulţumiri din partea regiunii separatiste, dar şi a garantului şi mediatorului; nemulţumirile vin în contextul în care Acordul de Asociere cu UE presupune şi asigurarea în perspectivă a riscului social: migrarea ilegală, traficul de fiinţe umane etc., economic: comerţul ilicit, creşterea nivelului de corupţie etc., politico-militar: creşterea traficului de armament şi droguri, declanşarea unui conflict intern, care va putea degenera într-unul internaţional prin implicarea Federaţiei Ruse în vederea apărării cetăţenilor săi, precum Georgia. Iată de ce pentru Uniunea Europeană – Transnistria „este mai degrabă o provocare comună asupra căreia trebuie să lucrăm şi este şi o oportunitate”[6] pentru procesul reintegrării statului, dar şi a dezvoltării unor proiecte comune în vederea creşterii nivelului încrederii dintre cele două maluri ale Nistrului.

Putem sau nu cultiva încrederea la Nistru?

Pentru a nu ştiu câta oară, liderilor politici de la Chişinău li se cere fermitate şi stabilitate în decizii, acum când nu doar statele din vest, Uniunea Europeană şi NATO susţin ”ruperea/detaşarea de EST”, ci şi Ucraina, care este pe aceeaşi parte a zidului. Mai mult decât atât, Guvernarea Republicii Moldova trebuie să îşi asume dezvoltarea unei (1) comunicări eficiente cu cetăţenii săi, astfel încât nivelul încrederii să crească, iar (2) informarea corectă şi sistematică să stea la baza educării populaţiei. In acest sens, poate fi salutatã şi încurajatã initiativa “Poduri de încredere peste Nistru/Мосты доверия через Днестр al UE-PNUD de cultivare a încrederii[7] între cele douã maluri. Astfel, acţiuni comune vor fi organizate, culturale cu precãdere, cu susţinerea unor (1) concerte de cãtre artişti de pe ambele maluri, şapte la numãr în 2013. De asemenea, şi (2) expoziţia organizatã de OSCE la sediul Serviciului European de Actiune Exterioara (EEAS), la Bruxelles, la finalul negocierilor “5+2” în septembrie este una din acţiunile menite sã le dea o oarecare vizibilitate şi artistilor transnistreni într-o expozitie comunã: cea a artiştilor din Republica Moldova. Dezvoltarea acestei nişe, a încrederii, poate fi acea oportunitate de care vorbeşte emisarul european Pirkka Tapiola şi deci, o şansã pentru a construi ceva comun si durabil.

De pe altã parte, înţelegerea procesului de integrare europeană devine tot mai necesară pe măsură ce se intensifică pornirile separatiste ale regiunii de Nord a Republicii Moldova (oraşul Bălţi) şi a celei de Sud (Găgăuzia – regiune autonom administrativă). Iată de ce, modificarea vectorului politicii externe trebuie să se realizeze nu doar la nivelul politic, ci şi la nivelul social, pentru ca guvernarea să fie una legitimă şi să aibă parte de susţinere, deci de încrederea populaţiei, per amsamblu, dacã tot se vorbeşte despre integritatea ţãrii.

Astãzi depinde de guvernarea Republicii Moldova dacă va continua procesul de modernizare, dezvoltare şi integrare, dar şi dacă Summit-ul de la Vilnius va fi sau nu parte a ”poveştii de succes” fără Federaţia Rusă şi CSI. Evident, factorul economic va facilita procesul de stabilizare politică a ţării şi reintegrarea acesteia, iar problema identitară, care mereu a declanşat motive de separatism, poate fi rezolvată prin cultură si educaţie, în caz contrar, în scurt timp, aceasta riscă să devină cea mai acută problemă a Republicii Moldova.

Câtã încredere încape între cele douã maluri nu se ştie. Totuşi, securizarea liniei administrative apare mai mult ca un bilanţ înainte de a ataca o nouă etapã, mai dificilã, şi poate chiar decisivã, cea a apropierii între cele douã maluri ale Nistrului.