ANALIZA: Te cred, nu te critic. Sunt un om mort

Care este credibilitatea discursului critic in Republica Moldova? Cooptarea elementelor din societatea civilă de către guvernare a permis neutralizarea, în parte, a discursului critic, până la pulverizarea simbolică a acestuia.

Vitalie Vovc, publicat inițial pe Platzforma.md 

Vitalie Vovc: Sursa: Facebook profil personal

Vitalie Vovc: Sursa: Facebook profil personal

După 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, deficitul unui discurs critic bine construit şi conturat, suficient de credibil pentru a avea repercusiuni directe asupra opiniei publice şi a factorilor de decizie, se simte din ce în ce mai acut.

Paradoxal, evenimentele din 2009 au prejudiciat destul de mult edificiul unui discurs critic şi în permanenţă vigilent, destul de şubred încă, construit cu atîta migală în ultimii ani. Mulţi din acei care au constituit aşa-numita „societate civilă” s-au integrat masiv în instituţiile noii puteri, iar lipsa de progrese notorii în societate pe urma acestei migrări (confortînd faimosul dicton: „Toţi sunt la fel!”) a erodat sensibil credibilitatea discursului critic în R. Moldova.

Aceste instituţionalizări permanente (şi inevitabile ?), dar şi bagatelizarea criticii pînă la “criticanism” prin instrumentalizarea discursului critic de către indivizi sau grupuri de interese în continuă luptă pentru ascensiune la putere nu a favorizat dezvoltarea producerii de „gîndire” suficient de credibilă pentru a fi ascultată, dar mai ales auzită.

Voi încerca, în rîndurile care urmează, să detaliez cîteva aspecte legate de construcţia credibilităţii discursului critic, aplicat la realitatea din Republica Moldova. Acum aproape un sfert de secol zidul care separa Europa, şi odată cu el o ierarhie simplă şi clară a valorilor şi reprezentărilor, dispărea. Halucinant de rapid…

Deşi existau în paralel mai multe grile valorice, aparent antagoniste, coabitarea lor (oricît de dramatice sau chiar tragice ar fi destinele umane măcinate de această contradicţie) părea stabilă şi clară pentru toată lumea: puterea era putere (călăuză spirituală sau tiran), disidenţii erau disidenţi (eroi sau duşmani ai poporului), iar de cealaltă parte era o altă lume (duşmanul de moarte sau Eldorado).

Discursul critic se construia în funcţie de grilele existente: acel oficial şi acel „disident”… Într-un mod oarecum parodoxal, dar ambele lumi din acea perioadă dihotomică, „sistem totalitar” vs.„lumea liberă”, vehiculau aceleaşi valori morale. Adevărata contradicţie nu se situa în sistemul de definiţii al „binelui” şi „răului”, dar în mijloacele de a ajunge la „bine”.

Blocul de Est însă cădea. Anumiţi analişti consideră astăzi că originile acestei căderi se situau îndeosebi în domeniul economicului şi mai puţin în setea nesăbuită de libertate a indivizilor: în URSS Vîsoţki era un adevărat star şi pînă şi şefii KGB-ului împreună cu sultanii de partid îl ascultau cu plăcere; România înregistra cel mai mare număr de comunişti pe cap de locuitor din Europa… Pentru cazurile cu adevărat „grave” regimurile deschideau niţel supapa şi evacuau elementul patogen în afară, fără a mai avea nevoie să recurgă la epurări masive. România socialistă a organizat pînă şi un comerţ în toată legea vînzîndu-şi literalmente cetăţenii proprii Israelului şi Germaniei, operînd astfel şi un soi de epurare etnică în concordanţă cu un naţionalism autarhic afişat. Toată lumea ştia ce se poate şi ce nu se poate şi, dacă respectai convenienţele de rigoare (aici nu ne întrebăm care este preţul acestui conformism), gradul de libertate individuală era relativ important. Adevărata suferinţă (fac referinţă doar la ultimii ani ai blocului sovietic, bineînţeles) era cea a unor oameni de creaţie, sensibilitatea şi elanul lor creator sufocîndu-se sub calota de gheaţă a marelui cenzor, multiplicat şi infiltrat la toate nivelele ierarhiei societale. Dar oricît de importanţi ar fi aceşti artişti, suferinţa lor rămîne una „elitistă”, care nu a fost împărtăşită cu adevărat de mulţime decît odată cu apariţia frustrărilor economice în masele largi, furnizînd un alibi moral pentru revendicările mercantile „păcătoase” ale celor „proşti, dar mulţi”…

Cît priveşte Republica Moldova, situaţia se agrava şi din cauza discriminărilor etnice (deşi alternată periodic de discriminări pozitive, cf. T. Martin, 2001) practicate de către puterea centrală unională, ascensiunea socială mai fiind condiţionată şi de o alienare a identităţilor individuale, o renunţare sau rescriere a istoriilor personale (în sensul amintirii unui trecut personal). Ceea ce nu a fost, orice s-ar spune, o condiţie insurmontabilă pentru mulţi „feciori ai neamului”. Dar pînă şi această „ofrandă” („cînd am o bucurie, partidului o duc” – B. Istru) nu-ţi garanta nimic: tragismul şi burlescul dictaturii se manifesta aici în toată splendoarea lor.

Topirea grilei de valori

Subit însă toate acestea dispăreau. Şi odată cu dispariţia zidului dispărea undeva şi grila de valori de altă dată. Dispărea soclul pe care se construia şi un anumit discurs critic… De acum înainte prezentul şi viitorul se defineau prin relaţia faţă de trecut. Trecutul comunist e rău. Tot ce e anticomunist e bun. Toţi acei care se opun noului „bine” sunt catalogaţi drept „comunişti”. Orice tentativă de critică a noii orînduiri „anticomuniste” nu poate fi decît o reminiscenţă şi un atavism „comunist”.

Intransigenţa discursului anticomunist îşi are originea atît in extazul pseudo-eliberator al maselor care îşi (re)găseau „ghizii spirituali” interzişi cîndva şi care, la rîndul lor, se regăseau – iată – în vîrful Parnasului (plus toţi acei care şi-au schimbat foarte abil şi uşor blana peste noapte: nu a fost nevoie de schimbat decît cîteva substantive în retorica lor, componenţa verbală rămînînd aceeaşi), cît şi în concursul nemijlocit al elitelor sociale (în mare parte compuse din elita de partid nomenclaturistă), care au preferat o camuflare anticomunistă cu tentă emoţională (uneori isterică) a trecutului unei analize şi cercetări „la rece” a acestui trecut.

În afară de cele menţionate mai sus, în Republica Moldova a mai existat, şi mai există încă, un conflict numit „etnic” sau, mai recent, „identitar”. Oricare ar fi originea acestei confruntări, ea este una cvazi-obiectivă, din moment ce însăşi apartenenţa la o etnie (sau la grupul de vorbitori al unei limbi) înscrie individul în lista unui clan beligerant.

Discursul critic nu e sinonim cu “criticanismul”

Credibilitatea producătorului de discurs critic autentic şi valoros trece în mod obligatoriu prin marcarea unei rupturi cu propria „tabără identitară” militantă, cu corolarul său inevitabil – acuzări de „înaltă trădare” din partea acesteia…

În mare parte, ceea ce se declamă astăzi în sfera publică din R. Moldova este produsul confruntării identitare. Iar confruntarea înseamnă partizanat. Or “criticanismul” militant omniprezent nu este „discurs critic”. Retorica partizană este definită prin violenţă verbală şi superficialitate. Din totalitatea unui presupus „adevăr obiectiv” fiecare parte alege exemplele şi argumentele care îi coroborează discursul – departe de ambiţiile exhausitive şi holistice ale unui discurs critic de calitate!

Un partizan nu poate fi obiectiv prin definiţie. El „uită” abil anumite evenimente sau realităţi, pune emfază pe altele, în funcţie de necesităţile momentului şi „linia ideologică” a taberei sale. Partizanul nu este credibil decît în funcţie de utilitatea pe care o are în (şi doar în) grupul său beligerant, în aşa fel căpătîndu-şi importanţa rîvnită. Astfel, el devine ori un „guru” pentru ai săi, ori un „duşman de moarte” pentru ceilalţi. Şi cu cît este mai mare „importanţa” lui în grup, cu atît intensitatea acestor calităţi este mai mare. Oare nu acesta este rolul rîvnit de politicieni?

Măgulitii (răs)plătesc

Dar un partizan mai este şi remunerat! Indiferent de forma recompensei, mai devreme sau mai tîrziu partizanul îşi va materializa „succesul” într-o formă cît se poate de tangibilă. Faimoasa întrebare „Dar ce ai tu din asta?” este prezentă de îndată ce apare o tentativă cît de cît timidă de a formula o critică în public.

Cu atît mai mult cu cît exemple destul de recente există cu duiumul: ceea ce începea să se definească drept „societate civilă” şi care încerca să producă un discurs critic credibil a dispărut odată cu migrarea masivă spre „putere” începînd cu 2009. Toţi au văzut ce „au avut ei din asta”, iar lipsa unei schimbări sistemice notabile în societate a adus mari prejudicii credibilităţii oricărui produs critic pînă astăzi.

Subiectul remunerării nu este unul inocent. Acolo unde regimurile totalitare controlau şi reprimau prin cenzură (cu eficienţă limitată, unii considerînd că cenzura este una din cauzele majore a apariţiei multor capodopere: „Încheierea o şopteam, graţios, pentru a mă bucura de exaltarea cu care Arta îşi proclama şi îşi parodia, în acelaşi timp, adevărul: „În poezie/ ceea ce contează nu-i conţinutul/ ci Forma.” Eram satisfăcut. Reuşisem să găsesc forma codificată a aversiunii faţă de Tiran” – N. Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom, 2005. p.75), regimurile actuale bat cu banul [sau cu postul: nota redactiei], o formă de represiune/[recompensa] mult mai eficientă. Ar fi de menţionat că remunerările au fost şi rămîn aceleaşi ca formă, dar erau mult mai importante în regimul totalitar, acesta fiind eminamente politic şi existînd prin discurs.. Respectiv producătorii de discurs pro-regim erau chiar centrul nevralgic al sistemului şi retribuiţi în consecinţă

Pentru ceilalţi, fără „legitimaţie” de la regim, realitatea se prezintă altfel: dacă pe timpuri regula generală era „Închide-ţi fleanca [de vrei să defăimezi regimul]!”, astăzi deviza generală ar fi ceva de genul „Trăncăneşte sănătos!” [a se vedea comentariile magulitoare ale  unor ziaristi pe retelele facebook si altele la adresa puterii]… Cenzura într-un fel legitima importanţa discursului. Nu era cenzurat oricine! Iar în mod oficial puterea oferea dreptul la critică doar „partizanilor”. Astăzi cenzură nu există. În schimb continuă să existe puterea selectivă a… puterii! Care continuă să remunereze „partizanii”.

Discursul critic ca produs de lux

În fond, discursul critic este un lux: elaborarea „gîndirii” necesită timp. Time is money! Regula zilelor noastre nu ne lasă mare alegere: ori devii un „remunerat” ori… un Diogene. Pentru a avea dreptul moral să spui „Fereşte, îmi astupi soarele!” trebuie să te limitezi la un trai în butoi. Este oare acceptabil astăzi un astfel de mod de trai? (În special în condiţiile cînd a avut loc şi o deformare valorică, „binele” fiind asociat din ce în ce mai des cu o bunăstare materială: „Если ты такой умный, тогда где же твои деньги!?

Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, finanţarea procesului de producere a gîndirii devine o lectură necesară pentru justificarea credibilităţii discursului însuşi. Diogene nu are finanţare, deci este perfect credibil, chiar şi în erori!

Într-un fel, Diogene este exemplul perfect al disidentului sau rezistentului clandestin într-un sistem totalitar. Depănat pînă la capăt (dar insuportabil prin violenţa lui), acest gînd poate fi dezvoltat: adevărata libertate a gîndirii nu poate fi atinsă decît atunci cind îţi este luat totul: în GULAG?!… Dar a fi un Diogene în GULAG este uşor: căci nu este o alegere proprie.

Finanţarea nu include doar asigurarea unui proces de producere a gîndirii, dar şi distribuţia produsului final. Dacă e să ne aventurăm şi să încercăm o clasificare, am putea distinge (indiferent de perioadă) canale de distribuţie instituţionalizate şi cele de tip „samizdat”. Din momentul în care există instituţionalizare, nu mai putem vorbi cu adevărat de independenţa (deci credibilitatea) gînditorului. Credibilitatea lui este externalizată şi devine una din funcţiile principale ale instituţiei. Deseori are loc şi un fenomen dublu, comentarii de genul „opinia autorului nu coincide neapărat cu opinia editurii” fiind destul de frecvente şi contribuind la justificarea credibilităţii discursului. Notorietatea instituţiei devine în acest mod o problemă majoră, cu atît mai mult în R. Moldova, unde interogările despre sursele de finanţare ale trusturilor media au ajuns adevărate subiecte politice.

Formele „samizdatului”, costisitoare şi relativ uşor de combătut în format clasic, de hîrtie, devin astăzi, odată cu democratizarea accesului la Internet şi a reţelelor de socializare, o oportunitate unică pentru apariţia unui veritabil discurs critic, căci costul şi accesul la reţelele de distribuţie este unul foarte mic. Rămîne însă perfect valabilă întrebarea referitor la finanţarea producerii gîndirii…

Cum facem cu finanţarea producției de gândire…

Cu toată impertinenţa celor afirmate, nici disidenţii şi nici discursul politic nu au distrus totalitarismul. Oponenţii ideologici ai regimului, vorbind acelaşi limbaj, nu au putut niciodată concura în materie de mijloace de producere şi distribuţie cu puterea absolută.

Dar atunci cînd economicul a învins, disidenţii au căpătat în sfîrşit aură de eroi/martiri în imaginarul publicului larg. Notorietatea lor a devenit un fel de recompensă post factum. Dar au căpătat ei oare şi destulă credibilitate? Cu certitudine răspunsul este pozitiv, dar numai în raport cu statutul lor de altădată şi cu epoca respectivă. Este credibil mesajul lor actual în raport cu instituţiile societale de astăzi? Cu siguranţă, nu doar statutul de disident ar trebui să determine credibilitatea discursului lor. Cazul Soljeniţîn – şi al altor foşti disidenţi convertiţi după 1990 la naţionalism – sînt elocvente din acest punct de vedere.

Discursul politic occidental, articulat în mare măsură pe combaterea totalitarismului comunist, a devenit brusc, odată cu căderea regimurilor din Est, lipsit de o bună parte din conţinut şi trece printr-o perioadă de reinventare. Economicul, folosit pe timpuri drept armă într-o bătălie ideologică de factură politică, a detronat astăzi creatorul său. Pe viitor însă subordonarea economicului va fi inevitabilă, căci criza actuală (economică) este în mare parte cauzată de „deregularizarea” relaţiilor economice începută în anii ’80 ai secolului trecut (posibilă doar odată cu agonia blocului de Est) şi erijarea economicului la rang de politic. Locul pe care îl ocupă astăzi în societate subiectele majore ale economicului, corporaţiile, este mult mai important decît îl cere bunul simţ. Obiectivul major al firmei (subiectul principal al economicului) este maximizarea funcţiei profit, ţinînd cont de constrîngeri. Iar aceste constrîngeri au fost (şi vor trebui să redevină!) zona exclusivă a politicului. Politicul trebuia pe timpuri să demonstreze că ştie să creeze „binele” (acelaşi în ambele sisteme) într-un mod mai eficient decît adversarul său de peste zid. În căderea sa, zidul a pulverizat, din păcate, pînă şi noţiunea de „bine”…

Dar a combate astăzi economicul prin arme economice este la fel de inutil şi disperat precum era disidenţa în epoca totalitarismului. Boicotarea produselor Nike, Nestle sau Danone nu a prejudiciat deloc vreuna din aceste multinaţionale. Soluţia rezidă, fără îndoială, în reactivarea politicului şi a discursului critic. Iar pentru a fi urmat, discursul critic trebuie să fie unul incredibil de CREDIBIL.

Se caută Diogeni ai timpurilor noi!

Bibliografie:

1. Yegor Gaidar, “Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia”, Brookings Institution Press 2007.

2. Norman Manea, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, Polirom 2005.

3. Terry Martin, “The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939”, The Wilder House Series in Politics, History and Culture 2001.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s